Nimeni nu ar putea nega faptul că spargerea geamurilor, arderea mașinilor, furtul, distrugerea naturii și alte daune aduse unei proprietăți private pot fi definite ca vandalism, care trebuie penalizat. Cu toate acestea, atunci când vine vorba despre încadrarea în aceeași categorie a graffiti-urilor – fie în formă scrisă sau în formă de desen pe perete sau pe altă suprafață situată într-un loc public – dezbaterile sunt mai aprinse.

Într-o parte a spectrului sunt cei care văd în graffiti un nou mod de exprimare artistică, o formă individuală de comunicare a unor mesaje sociale, politice sau culturale a celor care nu au puterea și ocazia de a-și manifesta personalitatea într-o manieră oficială. În acest caz, graffiti-urile sunt, de altfel, și o modalitate de a da culoare zonelor părăsite, neîngrijite ale orașului.

La cealaltă extremă, se află persoanele care consideră graffiti-urile un semn nedorit de anarhie, lipsă de respect față de proprietatea privată sau publică, ba uneori o infracțiune, și nicidecum artă. Astfel, pentru ei, creatorii acelor „zgârieturi, mâzgăleli și mesaje obraznice” nu sunt decât niște copii care n-au cei șapte ani de-acasă.